precis o să-mi vină o idee


am plecat pe străzi fără aparat. am zis ok, să te vedem cum faci tu poze cu ochii. am văzut cum plouă cu frunze, adică multe frunze roind prin cer şi apoi chiar deasupra capului meu şi m-am gândit că în anotimpul ăsta ne-ar sta bine într-un parc, reinventând sărutul. sau palmele reci. sau întrebările tâmpiţele de genul “cât o să dureze?”, “cum va fi?”, “eşti sigur?”. normal că, într-un fel, suntem mereu şi întotdeauna siguri. incertitudinea vine din frică. am zis bine? da. repet: incertitudinea vine din frică. ce gândeşte ea mai departe? gândeşte privirea ta, atunci când intri pe uşă, şi eşti tot un zâmbet şi zâmbetul acela e însăşi iubirea, şi ea buşeşte, şi pufneşte, şi trâneşte toate pentru că iubirea i se pare atât de nelalocul ei şi un pic exagerată (ca orice iubire), patetică pe alocuri (ce cuvânt urât!) şi nedemnă de ea. apoi privirea ta când ieşi, greu dezlipindu-te, reflectându-te în oglindă, fără să ştii. dar ea ştie. ea te vede. te vede apoi în toate colţurile camerei, năpădite de tăcerea aceea nefirească din urma ta. colţurile se întunecă, umbrele se joacă şi totul miroase a tine. ciudat, nu? cât de mult seamănă uneori iubirea cu războiul. cu invadările, cu atacurile, cu luptele corp la corp, când ea urla Nu vreau şi tu ştiai că vrea pentru că, nu-i aşa, ochii te cereau cu toată strălucirea. ce facem noi aici? zicem de toamnă. anotimpul în care oasele noastre se adună încet în cearşaf şi deseori mimează căldura. anotimpul în care pantofii noştri se plimbă prin frunze, chiar dacă pe tărmâmuri paralele, tot frunze sunt. degetele noastre aprind ţigări paralele şi buzele noastre paralel se usucă. însă ştim bine că paralelele pentru a fi paralele trebuie să se întâlnească la infinit. acolo unde dimensiunile se contopesc şi timpul se lichefiază leneş în preajma pielii. cât să mai poţi şi tu? câte linii mai tragi pe perete? Şi toate acestea cu speranţă. Cum că cioburile din talpă vor intra atât de adânc în carne încât mersul de unul singur să nu mai doară.

să fim atât de liberi încât să putem vorbi cu răbdare cu multă răbdare despre lucrurile mici care compun vieţile noastre cum sunt urşii mei haribo şi să împărtăşim astea ca nişte făpturi gemene care poate ar fi trebuit să se nască în acelaşi trup ca să nu se mai, ştiu io, ca să nu se mai chinuie atâta. am burta plină de ursuleţi abia mă mai mişc stau şi ei pe burtă acolo, la înghesuială.

eşti într-un loc între două lumi.

eu sunt întotdeauna pe celălalt trotuar, oriunde ai fi.

eşti frumoasă prin oraş.

te iubesc strategic. mă mai gândesc. după care surprind inima pe cer şi nu ştiu ce să fac cu ea.

Advertisements

3 thoughts on “precis o să-mi vină o idee

  1. superba fotografia. parca vad niste oameni din nori care se pupa si fac o inima :)) multa bafta in tot ce faci, Li.

  2. uite ca indraznesc si inima din nori este acolo pentru a afla ce sa faci cu ea. azi cand traversam o strada, m-am gandit io asa ca intr-o zi, o sa ma catar acolo sus sa-i simt norii pe obraz.:)

  3. alinbubulin, mulţumesc. baftă şi ţie.
    ai zis foooooooooarte romantic, victor 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: