oamenii care cumpără tot vs oamenii care au tot


automatisme. totulesteominciună. nu mi-ai putea spune decât lucrurile pe care le ştiu deja şi câteva noutăţi care, oricum, nu pot schimba lumea. când tragi de gumă. când mesteci la gumă în neştire. când nici măcar nu conştientizezi asta. cuţitele s-au înfipt, unul câte unul. ordonat. aşa se scrie fiecare filă. luaţi-o de aici şi lăsaţi-o să greşească din nou. greşeala ei însă va avea ochi frumoşi. de data aceasta, ochii ei vor străluci şi oamenii nu o vor recunoaşte şi vor crede că e un truc de-al ei. că lumina cade altfel peste chipul ei şi că în interiorul ei se află, probabil, organe de animal. cine mai ştie. cu dinţi prinşi în grilaj aşteaptă soarele. noaptea nu doarme şi nu are nicio explicaţie logică pentru asta. îi cad pleoapele, dar ceva din creierul ei mic îi zice stai trează stai trează o să se întâmple ceva extrem de important. nu se întâmplă nimic. totulesteominciună. numai în ţara unde barele autobuzelor sunt portocalii se întâmplă o minune. şi minunea aceea nu e ieşită din comun, dar are ceva ce merge bine cu ceva din ea. şi oamenii numesc chestia asta potriveală. ca atunci când cauţi în neştire perechea de pantofi pentru petrecere şi dintr-o dată găseşti unii care îţi vin perfect. din care pur şi simplu nu mai poţi ieşi. şi te admiri cu ei şi faci paşi cu ei şi înainte de petrecere umbli cu ei prin casă să nu cumva să te bată. dar nu te bat. chestie de potriveală. se întâmplă rar să găseşti pantofii potriviţi. abia dacă îţi cunoşti drumul pe care îl ai de străbătut. însă, după cum ştim, în ţara în care guma se lipeşte de barele portocalii din autobuze, minunea se plimbă pe străzi ca o sferă luminoasă şi nimeni nu o vede. numai ea, de aici, de unde totul este o minciună, se uită în globul ei de cristal şi vede. şi pune mâinile la ochi şi simulează orbirea. nu este uşor să te priveşti în lumină. să zici ok, ăsta sunt eu, la naiba, chiar ăsta sunt eu, nu prea mai sunt multe lucruri de făcut în privinţa asta, dar hai să vedem totuşi ce vreau eu cu eu să fac. vreau să ajung în sfera de lumină, să îmi ardă carnea şi apoi să pot să respir din nou, să mi se lungească branhiile şi ochii să mi se facă de fericire, mari. nu. totulesteominciună. aşa că alerg în cerc şi încerc să îmi muşc coada, dar nimeni, nimeni nu ştie. mi-am dorit atât de mult să nu ajung în punctul în care globul se întunecă atunci când îţi fac cu mâna în el.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: