„Tot felul de lucruri îmi bâzâie în măruntaie: sunt gâdilituri, sunt bietele mele gafe.”


Fleur Adcock s-a născut la Papakura în Noua Zeelandă în 1934. După ce a absolvit Facultatea de Limbi Clasice la Wellington, în 1963, a emigrat în Anglia, unde locuieşte şi în prezent. A lucrat o perioadă ca bibliotecară, iar din 1963 s-a ocupat numai de scris. A publicat volumele de poezie:

The Eye of the Hurricane (Ochiul Uraganului), 1964;
Tigers (Tigrii), 1967;
High Tide in the Garden (Fluxul în grădină), 1971;
The Scenic Route (Drumul pitoresc), 1974;
The Inner Harbour (Portul lăuntric), 1979;
Bellow Loughrigg (Mai jos de Loughrigg), 1979;
Selected Poems (Poeme alese), 1983;
The Incident Book (Cartea incidentelor), 1886.

Mai multe informaţii am găsit aici.

Poemul pe care am ales să-l postez mi-a plăcut cel mai mult (engleză şi română aici). E impresionat. Fleur a ajuns la mine ciudat: mi-a trimis-o cineva de acolo de unde crezi că nu se mai trimite nimic.

Think, now: if you have found a dead bird,
not only dead, not only fallen,
but full of maggots: what do you feel –
more pity or more revulsion?

Pity is for the moment of death,
and the moments after. It changes
when decay comes, with the creeping stench
and the wriggling, munching scavengers.

Returning later, though, you will see
a shape of clean bone, a few feathers,
an inoffensive symbol of what
once lived. Nothing to make you shudder.

It is clear then. But perhaps you find
the analogy I have chosen
for our dead affair rather gruesome –
too unpleasant a comparison.

It is not accidental. In you
I see maggots close to the surface.
You are eaten up by self-pity,
crawling with unlovable pathos.

If I were to touch you I should feel
against my fingers fat, moist worm-skin.
Do not ask me for charity now:
go away until your bones are clean.

SFATURI PENTRU UN IUBIT PĂRĂSIT

Ia gândeşte-te: dacă ai găsit o pasăre moartă
Şi nu numai moartă, nu numai căzută,
Dar plină de viermi: ce simţi –
Milă sau repulsie?

Mila e pentru clipa morţii
Şi cele imediat următoare. Totul se schimbă
Odată cu descompunerea, cu mirosul greu
Cu păsările de pradă care pândesc hoiturile, pofticioase.

Cu toate acestea mai târziu, când te vei întoarce,
Vei găsi câteva oase curate, câteva pene,
Un simbol inofensiv pentru ceea ce
cândva a fost viu. Nimic care să te scârbească.

E clar deci. Dar poate că vei considera
Analogia aleasă de mine,
Pentru relaţia noastră sfârşită – cam înspăimântătoare.
Prea neplăcută pentru o comparaţie.

Dar aşa şi trebuie să fie. În tine
Văd viermii chiar şi la suprafaţă.
Eşti mâncat de autocompătimire
Te târăşti, plin de un patos rece.

Dacă te-aş atinge aş simţi
Pe degete pielea grasă şi umedă de târâtoare.
Nu-mi cere să fiu miloasă acum:
Stai departe până când oasele ţi se vor curăţa.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: